Mi s-a întâmplat recent să trec pe lângă un panou publicitar și, fără să-l pot descrie în detaliu, am simțit că „știam” deja produsul. Nu pentru că îl cunoșteam, ci pentru că imaginea avea ceva care mi-a atras atenția instantaneu. Un contrast de culoare. O expresie umană. Unghiul atipic. Orice-ar fi fost, creierul meu a decis mai repede decât mi-am dat eu seama.
Tot mai multe studii arată că o bună parte din deciziile noastre vizuale sunt inconștiente. Practic, creierul „votează” în milisecunde ce merită atenție și ce nu. Iar în publicitate, asta poate face diferența între un ad ignorat și unul care oprește scrollul.
Un concept important aici este saliența, capacitatea unui element vizual de a ieși în evidență față de contextul în care apare. Nu neapărat pentru că e frumos, ci pentru că e diferit, neașteptat, sau ușor inconfortabil într-un mod care cere o reacție.
Cum recunoaște creierul ce e „demn de atenție”?
Nu logic. Nu rațional. Ci bazat pe:
- contrast (luminos/întunecat, calm/agitat)
- mișcare sau direcție
- fețe umane și expresii emoționale
- elemente care sparg tiparul (ex: o tăcere în mijlocul zgomotului vizual)
De fapt, în publicitate, un mesaj funcționează adesea nu pentru că e frumos, ci pentru că e imposibil de ignorat. Asta e diferența dintre o imagine „corectă” și una cu adevărat eficientă.
3 exemple concrete de saliență vizuală care funcționează
- Un produs prezentat într-un context neașteptat.
În loc de clasicul plating pe masă, imaginează-ți o farfurie de paste fotografiată într-o mână, pe o stradă aglomerată. Te scoate din obișnuit. Activează curiozitatea. - Un unghi imperfect, dar uman.
O filmare care începe puțin tremurată, ca și cum ai fi acolo, fizic. Poate nu e 100% curată, dar e recognoscibilă. Creierul percepe autenticitatea înaintea perfecțiunii. - Un element vizual care creează o întrebare.
O imagine cu o sticlă de vin pe o plajă pustie, la apus, fără nicio persoană. Cine e acolo? De ce e singură? Asta e puterea unei sugestii care declanșează storytelling mental.
Reflecție personală
Știu că sună poate ciudat, dar de când am început să mă uit mai atent la comportamentul vizual al oamenilor (și al meu), am început să schimb și modul în care gândesc conținutul. Nu doar ca fotograf sau videograf, ci și ca om care încearcă să înțeleagă cum ne conectăm, în mod real, la ceea ce vedem.
Adevărul e că nu poți forța pe nimeni să simtă ceva. Dar poți crea contextul în care acel „ceva” se declanșează. Iar contextul ăsta, de cele mai multe ori, vine din ce e ușor nelalocul lui. Ușor uman. Ușor imperfect. Ușor… altfel.
Nu știu dacă există o rețetă sigură pentru conținut memorabil, dar știu că, de fiecare dată când cineva s-a oprit la o imagine făcută de mine și mi-a zis „nu știu de ce, dar îmi place”, am știut că s-a activat ceva dincolo de tehnică. A fost vorba despre o reacție. Despre un răspuns înainte de logică. Și în asta cred că stă puterea adevărată a vizualului.
